Povestea cineva de curând despre filmul "Scafandrul și fluturele" și mi-am amintit de cea mai ciudată chestie pe care am scris-o vreodată (înainte să văd filmul).
Ca și în film, este tot despre problematica "prizonier în propriul trup", însă dusă și mai la extrem. Ca și în celelalte schițe, titlul funcționează ca o cheie de decriptare. Am adăugat apoi și finalul când am văzut că nu este de ajuns.
Spre deosebire de celelalte încercări literare, aceasta nu are un mesaj, creionează mai degrabă o atmosferă. Se pare că nu are valențe artistice foarte mari, însă mie încă îmi transmite ceva. A trebuit să le explic prietenilor "ce a vrut să spună autorul", așa că am pus și explicația originală la sfârșit.
Nu am ce face. Inventez un alfabet: a=”.._”, b=”..._”, c=”._._”, d=....
Ca și în film, este tot despre problematica "prizonier în propriul trup", însă dusă și mai la extrem. Ca și în celelalte schițe, titlul funcționează ca o cheie de decriptare. Am adăugat apoi și finalul când am văzut că nu este de ajuns.
Spre deosebire de celelalte încercări literare, aceasta nu are un mesaj, creionează mai degrabă o atmosferă. Se pare că nu are valențe artistice foarte mari, însă mie încă îmi transmite ceva. A trebuit să le explic prietenilor "ce a vrut să spună autorul", așa că am pus și explicația originală la sfârșit.
Degetul
- schiță psiho-SF de factură impresionistă -
(sept. 2007)
Un vid
apăsător, vâscos, mă împresoară... Dar eu mă duc de fapt spre el... Ar trebui
să mă simt ca într-o capcană, dar ... din păcate nu există nici un perete al
celulei ... doar vid vibrant, înfricoșător. Ah, de-aș găsi un perete...
Dar parcă
vidul nu e perfect omogen, din când în când apar străluciri infime, cu sunet
foșnit, înțepându-mă amar și dulce, cu miros dureros. Încerc să număr vaga
vibrație a vid-ului, dar, înfricoșător, nu pot număra. Nu pot gândi... Totul
este doar o impresie de schimbare continuă a golului, dar nu există nici o
stare de "acum". Nu pot țipa! Nu pot să mă tem. Nu simt.
Schimbare,
continuă schimbare, și totuși nimic nu este, nimic nu apare, nimic nu a fost...
Ba da, ceva
a fost, imagini disparate, dar mute, lipsite de fior și direcție. Și totuși,
imaginile amplifică golul, amplifică singurătatea, amplifică frica pe care nu o
pot simți. Aș vrea să simt frica...
* * *
Unde e
timpul, încotro trece ? Nu știu, și am uitat deja că nu știu...
* * *
Deodată,
vidul e sfâșiat în fâșii de culoare orbitoare, dureroase, cu sunet de fiară și
miros de oțet fiert. Durerea scrijeli doar puțin, apoi vidul se micșoră în acea
direcție. Ceva ...
Ceva
dispăru ...
* * *
Scrijelirea,
ah de unde o cunosc ?... Da, știu, ea face vidul și mai gol, doar eu merg într-acolo. O vreme încep să nu mai simt din nou, apoi încep să simt, apoi..
simt. Nu mă mai pot uita în gol, sunt absorbit cu totul spre această mică ...
ceva...
Din când în
când nimicul revine și dispare, dar ușor-ușor, apare o stare. Apare o
senzație...apare un gând, dar nu mi-l pot aminti
* * *
Daaa...e
rece. E rece în cel mai real fel cu putință. Trece din rece în rece, și ...
este rece. Dispare ușor, treptat, iar în acest timp continuă să fie. Timp ?
Apoi o alta
senzație, ca de fierăstrău asurzitor, pe strune de harpa în flăcări parfumate.
Ah cată placere doar în domolirea ei. Se mișcă. Îmi lipsește fiorul care să însoțească frica, dar o plăcere neașteptată mă învăluie rapid. E moale, atât de
moale, de parcă m-aș cufunda în munți de bumbac.
* * *
Simt
tensiunea, se acumulează, mă neliniștește, se zbate negăsind un loc de ieșire
din vid. Doar vibrația harpei cu miros dulceag parcă străpunge ceva din vidul
neguros, și ma liniștește un pic. Daaa...e foarte greu, dar reușesc să ridic
puțin capacul de inexistență. O mare ușurare, apoi alta... Harpa mă alină mai
des când sunt neliniștit.
* * *
Ceva cald,
cunoscut, dar în același timp ciudat, străin. Harpa răsună melodios și
protector. O presiune... Ah, o înțepătură. Dar gata, e bine din nou ... doar
până ce norul se reașează treptat pe locul lui obișnuit.
* * *
Cred ca învăț să folosesc harpa. Sunete disparate reușesc să străpungă din ce în ce mai
des negura. Apoi iar presiunea calda... O mișcare ... Auuu...ahhh...
Negura din
nou.
* * *
Harpa îmi ține de urât, învăluindu-mă în bumbac moale și cald, dar uneori în străluciri
metalice și reci.
De fiecare
data când ciupesc harpa, simt...
* * *
Am învățat
să număr până la unu. Este exact cât e între două ciupiri de coarde. Unu, unu,
unu... Ce bine...
* * *
Da, unu e
apăsat, iar doi e mătăsos. Trei e încordat dar fără miros...
* * *
Harpa cantă
singură uneori. Hmmm... o să încerc să ciupesc și eu o notă în același timp. Se
pare că asta o incită.
* * *
Notele îmi
trezesc amintiri. Străine parcă, dar totuși ale mele. Nu pot să plâng.
* * *
Am început
să comunic cu harpa. Nu știe foarte multe, dar e singura distracție de pe aici.
Doar că reacționează cam rar. Îi simt lipsa reacției uneori.
* * *
Trei, iar
trei, iar trei. Trei apăsate, trei mătăsoase. Trei apăsate. Iar și iar,
deznădăjduit. Nu vine...
* * *
Ma oprește.
Continui. Mă oprește.
* * *
Astăzi mi-a
răspuns. Trei apăsate sus, trei apăsate jos. Apoi trei apăsate sus, trei
apăsate jos. Interesant.
* * *
Nu știu
alfabetul Morse. Parca "." era E. Dar restul ?
Nu am ce face. Inventez un alfabet: a=”.._”, b=”..._”, c=”._._”, d=....
Plictisitor.
Când nu e aici nu are rost. Decât dacă exersez...
* * *
E mult mai
prezentă. Răspunde prompt la abecedar. Pană la urmă a început să mă lase să-mi
termin recitalul, dar simt că mă acompaniază discret.
* * *
Astăzi a
cântat chiar începutul melodiei mele. Am cântat și eu. Și ea. Ciudat. Ce zi e azi
? Zi ?
* * *
A cântat o
melodie ciudată. Nu înțeleg.
* * *
Aceeași
melodie. Cred ca încearcă să îmi spună ceva. m...a...m...a...m...
* * *
Am început
să înțeleg, dar uit repede bucățile de melodii. Am început să le repet când
sunt singur.
* * *
Numele meu,
daaa...
Numele ? Ah...
* * *
Ce melodii
triste în ultima vreme... Despre un marinar pierdut pe o mare neștiută, doar cu
un porumbel călător care îi aduce vești despre lume. Și el trimite vești, și i
se răspunde.
* * *
Lumea
credea că este doar un porumbel care scrie pe ascuns biletele. Dar au aflat, într-un târziu, că este un marinar undeva, acolo, pe o mare neștiută, trimițând
vești și căutând să afle ce mai este prin lume ...
* * * * *
Cum o fi
oare să te trezești într-o zi ca nu mai poți mișca și simți decât un deget ? “Trezești”
? “Zi” ?...
******************************************
Anexă (auto-critică literară, citat din email):
"Well, din final cred ca
ti-ai dat seama despre ce exprienta e vorba. M nu s-a gandit ca ar putea fi
un om pe un pat in spital, atingand intai cu degetul patul. Tu ? BTW, cred ca nu poti numara daca nu ai legaturi cu corzile vocale, sau macar ceva cu
care sa bati tactul, sa-ti dea feedback ca sa treci la urmatorul numar. De
exemplu daca spui in gand 2, auzi un 2 si automat produci la acest stimul pe 3.
Daca nu auzi, e greu sa gasesti ce urmeaza.
Faza cu morse poate aminteste putin de "One/Metallica",
doar ca personajul dezvolta un limbaj avand doar acest limitat canal de
comunicatie. Faza cea mai abstracta cred ca e cu harpa, chiar nu ma astept sa
pice fisa cuiva. In lipsa altor stimuli, degetul nu e identificat ca sursa a
stimulilor, ci se personifica. Actiunea degetului nu este corelata la
inceput cu senzatia pe care o percepe.
Apoi orice stimul creeaza irizatii in toate sistemele de simt,
pentru ca amplificatoarele functioneaza in gol si capteaza orice semnal.
Metafora cu porumbelul e un fel de constientizare a respectivului
despre situatia in care se afla. Totusi, e suficient de alienat ca sa isi reprezinte
foarte diferit situatuatia, intr-un fel de negare.
...
Porumbelul e metafora pe
care si-o construieste el despre comunicarea lui cu lumea (ca si harpa,
porumbelul e tot degetul prin care comunica). Marinarul e chiar el, pierdut
intr-o lume bizara, pe care nu poate sau poate nu vrea sa o inteleaga complet.
Cei de afara ii comunica in ce stare este, dar probabil refuza sa creada total,
o percepe ca o poveste despre altcineva, si totusi o parte din el realizeaza
tristetea/disperarea situatiei. Ideea e voit putin infantila ca sa
sublinieze o oarecare regresie. Adica asa mi-a venit :)
"
P.S. Chiar și înțepătura are un sens, medicii folosesc asta ca să testeze dacă există un minim simț tactil. Într-un total vid senzorial, chiar și senzația moale a patului se hiperbolizează. Mai sunt alte lucruri care nu par să aibă sens?